Vlad și Ari sunt prieteni super mega buni. Ari știe cum se joacă Vlad cu el și de multe ori îi permite lucruri care de la mine nu le acceptă. Vlad s-a dus cu Ari în parc, în speranța că va găsi ceva copii cu care să se joace. Când se întoarce acasă, îmi spune foarte îngrijorat că trebuie să îl ducem pe Ari la doctor să îi verifice lăbuța.
-S-a lovit, e vina mea. Zice el și începe și îmi povestească, pe jumătate plângând.
-După ce m-am jucat pe acolo am obosit și m-am așezat un pic pe bancă. Ca să stea și Ari cuminte, i-am zis să urce și el. Mi-a trecut o clipă prin minte că poate își prinde lăbuța, da mi-am zis că trebuie să am super mega ghinion.
A sărit și i-a intrat lăbuța printre stinghii. Și a început să plângă tare, tare și să se agite. I-am spus să aștepte, ca să pot să îl ajut, da nu a ascultat și până la urmă și-a tras-o el de acolo. Am început să plâng și mă gândeam ce să fac. Că trebuie să chem salvarea, să ajungă la doctor că și-a rupt piciorul din cauza mea. Am venit repede acasă ca să nu pleci și să vedem ce facem.
Eu la șapte fără trebuia să plec de acasă, Vlad avea cheie la el în caz că întârzie.
-Șchioapătă, nu poate să calce în picior? Întreb eu.
-Nu, e ok, merge normal. Am pipăit acolo după ce și-a scos piciorul, i-am mișcat lăbuța și nu a reacționat.
Îl iau pe Vlad în brațe și îl țin strâns, el plânge un pic. Îi spun că a făcut tot ce aș fi făcut și eu.
Îi mai spun că gândul acela care i-a venit, că nu ar trebui să îl urce pe bancă, era un gând bun, care vine de la intuiție și e bine să le observăm și să le ascultăm când vin. De multe ori însă le pierdem, că vin altele personale peste, foarte repede, ca ăla cu ”mega ghinionul”.
-Da tare îmi pare rău, nici nu știi ce tare plângea. Mă simt așa de vinovat.
-Și nu te lăsa să îl ajuți, nu?
-Da, se agita și plângea și trăgea de picior. Și eu nu puteam să fac nimic.
Mă aplec și la Ari, îi dau comanda ”mort” ca să mă pot uita mai bine la lăbuță. O pipăi, nu reacționează. Văd că are o julitură mică. Îi arăt lui Vlad.
-Uite, are aici o julitură mică. Nu s-a întâmplat nimic rău.
-Hai să îl dezinfectăm, zice Vlad.
Eu nu cred că e cazul, însă realizez că el are nevoie să repare ce a făcut, ca să se poată simți mai bine.
-Hai să îți arăt cum dezinfectăm. Adu betadina din baie.
-Tot cu betadină și la câini?
-Da, doar că la câini se diluează unu la zece.
Îi dau indicații cum să facă, îl ajut când mă roagă și el se ocupă să dezinfecteze julitura. Pregătește amestecul, ia un tampon, pregătește recompensele pentru Ari. Îl pune să stea ”mort”, îi dă o recompensă. Umezește, picură pe julitură. Mai dă o recompensă. Acum lucrează partea rațională a creierului, nu mai simte emoțiile așa de puternic.
Are posibilitatea să repare ce a stricat. Posibilitate care îl ajută tare mult să treacă peste experiența puternică pe care a trăit-o, cu sentimente de teamă și neputință.
După ceva timp îmi spune că încă e trist, așa că îl întreb dacă mai vrea să mai povestească o dată. Da, vrea. Și o luăm de la capăt. Și la urmă îi aduc aminte că totul s-a terminat cu bine și că a făcut tot ce a putut ca să îi fie bine lui Ari, prietenul lui bun.