Imediat după ce am divorțat am stabilit niște reguli cu privire la unde stă copilul, pentru că comunicarea nu era la acel moment punctul nostru forte. Cu privire la sărbători, una era la mine, una la tatăl lui. Primii cinci ani sunt mai grei, după aceea lucrurile se mai așază.
Se apropie sărbătorile. Iar eu mă bucur de tot ce se întâmplă. Magazinele se umplu de ciocolată colorată cu diferite forme. Vitrinele sunt decorate de iarnă, luminate cu multe beculețe. Începe sezonul vinului fiert și deja mă uit după cadouri, adică din noiembrie. Aaaa, să nu uit de filmele de Crăciun de pe Diva și Magic FM care difuzează numai cântece cu specific de Crăciun în perioada asta.
Ador Crăciunul pentru că oamenii au tendința să fie mai buni. Știu că ar trebui să fim tot timpul buni și tot discursul, însă nu prea ne iese din diferite motive. Așa că eu sunt recunoscătoare că se întâmplă chiar și acum așa, o dată, de două ori pe an. Și zâmbesc tuturor. Și primul ”Sărbători fericite” pe care îl spun sună ciudat dar mă obișnuiesc repede. ”Sărbători fericite și ție, mă bucur că citești ce scriu!”. Anul acesta am spus prima dată pe 22 noiembrie, copiilor de la atelier cu care mă voi revedea în ianuarie. Și am mâncat turtă dulce. Niciodată nu poate fi prea devreme pentru turta dulce de Crăciun.
În același timp mă întristează Crăciunul pentru că încep să mă organizez cu Vlad. Vlad stă cu mine sau merge la tatăl lui? ”Vlad, mai ții minte cum am făcut anul trecut?” ”Am fost la tati, vreau la Brașov anul acesta.”
Acum e un pic mai ușor că Vlad e mai mare și eu și tatăl lui ne-am despărțit acum 8 ani. Primii 5 ani a fost mai greu, după aceea totul a mers ca pe roate. Ați prins unda de ironie, nu-i așa?
De fiecare dată când Vlad nu e cu mine de sărbători mă doare sufletul. În fiecare moment petrecut acasă cu mama, sora mea și familia ei făcând lucrurile pe care le facem de ani de zile și de care m-am bucurat când am fost copil, îmi doresc ca Vlad să fie lângă mine. Și îmi aduc aminte ce departe sunt eu de ceea ce mi-aș dori și mi-am imaginat că vor fi Crăciunurile când voi avea propria mea familie. Și iau gașca de nepoți și mergem la patinoar sau săniuș sau unde mai vor ei și ne facem de cap, eu cu sufletul împărțit. Și e în fiecare an la fel. Chiar și când Vlad e cu mine, mă doare durerea lui. Că și-ar dori să fie și tatăl lui cu noi. Oricum ar fi tot nu e cu liniște și pace în sufletul meu. Am crezut că o să treacă cu timpul, nu a trecut.
Cum fac să fie mai bine pentru Vlad? Îl întreb ce își dorește și iau în considerare. Și ne sfătuim cum să facem să fie bine pentru amândoi. Vorbim toți trei, eu el și tatăl lui, poate ne și întâlnim la o cafea, să petrecem niște timp împreună. Noi nu suntem genul de părinți care încearcă să compenseze lipsa timpului împreună cu cadouri. Îl înconjurăm de dragoste. Deși eu cu tatăl lui mai avem neînțelegeri, le discutăm între noi și nu ne vorbim de rău unul pe altul față de copil. Nici față de alți oameni, ar fi tare trist. Până la urmă suntem amândoi părinții lui și el ne iubește pe amândoi așa cum suntem, indiferent de neînțelegerile noastre. Ar fi păcat să îi răpim bucuria de a-și iubi părinții.
Planificăm timpul pe care îl va petrece cu fiecare din noi. Îl ajut să își exprime sentimentele, fie ele de bucurie, tristețe, dor. Îl ajut să îi facă un cadou, sau să cumpere, dacă vrea și a strâns bani. Vor merge la schi împreună. Vlad abia așteaptă și eu mă bucur pentru el și în același timp sunt un pic tristă.
Despre asta e viața până la urmă, nu-i așa? Să ne bucurăm de călătorie. La voi cum e de Crăciun?