S-a făcut dimineață. Ne trezim, spălăm și suntem recunoscători pentru apa caldă și baia confortabilă, pentru că următoarele zile vom beneficia de condiții mai rustice.
Citește și Mami, e ok să-ți fie frică – Călătorie la munte cu Vlad, partea întâi
La masă ne așteaptă un mic dejun delicios și spectaculos în același timp, produs preparate în casă așezate pe farfurii decorate cu gust și lumânărică aprinsă. Vă recomand pe această cale și Pensiunea Ghiocelul de pe Valea Avrigului, este foarte primitoare și prietenoasă cu copiii și sunt multe activități de făcut atât vara cât și iarna cum ar fi: drumeții, mers cu bicicleta, călărit etc.
Vlad cere imediat parola la wifi pe care uitase să o ceară seara și se pune pe jucat. Eu sunt ușor stresată de frigul de afară, era sub -10 grade. Ascultăm muzică, Aqua, ”I’m a Barbie girl” la care Vlad zice:
–Ce-i cu muzica asta, e de bătrânei, cine o mai ascultă? Omg.
-Vlad, e o parodie și a fost super tare la vremea ei.
Mă simt ca un dinozaur că o știu și știu și chestii despre ea. Vlad îmi mai pune niște melodii pe care le ascultă acum adolescenții, ca să fie sigur că m-am prins care-i treaba.
Cer voie să îmi pun ceai în termos și să fac un sandvici pentru drum, mai aveam două dar am zis că nu strică niciodată ceva rezerve. Plătim și plecăm. Trag de Vlad să mergem că știe că e ultimul loc cu internet și la cabană e semnalul mai limitat.
Aaaa. Am uitat să vă spun. E una din acele ture în care totul a ieșit altfel decât planificat. Totul a început cu faptul că mi-am uitat geaca de deasupra acasă și am împrumutat una de la o prietenă. Mulțumesc, Alex! 😉 Când să mă îmbrac și eu bine de urcat, sunt cam friguroasă, constat că și pantalonii de iarnă, windstopper au rămas acasă. Asta e, merg cu cei de vară peste colanți și sper să fie ok.
Parcăm mașina. Mă schimb în bocancii de iarnă, care sunt rigizi și nu prea confortabili la condus, pun parazăpezile scot rucsacul din mașină și îl pun lângă cu cheia pe el. Poate nu e un loc bun de pus cheia, îmi trece prin minte, că o să cadă. Am ignorat gândul.
Ne pornim spre Cabana Bârcaciu, echipați până în dinți. Evident, cu ce nu uitasem acasă. Mă uit la ceas, 10,30. Zăpadă până la genunchi, o vreme superbă și soare cu mulți dinți. Traseul pe timp de vară durează două ore jumătate. Înaintăm greu, însă încântați de peisaje și de marea de zăpadă sclipitoare.
Vlad tot iese din potecă, se trântește în zăpadă, urcă cu zăpada până la brâu să ia țurțuri, aruncă bulgări în apă să vadă cum se topesc, scutură copacii aplecați de greutatea zăpezii. Tot ce e în jur îl fascinează și eu mă felicit că suntem acolo, chiar și așa cu toate cele uitate.
Urcăm, facem pauze, bem ceai. Observăm că am făcut 15 minute pe semn în o oră și ceva și ne impunem să facem pauze mai scurte și să mergem mai hotărât.
După încă vreo oră și jumătate de mers, Vlad începe să obosească și să îi înghețe mâinile și picioarele.Eu tot trag de el, îi explic ce să facă, îi dau mănușile mele și le bag pe ale lui sub geacă să le încălzesc.
La pauza de masă îi e așa de rece că începe să plângă. Eu insist să mergem la deal ca să ne încălzim, nu mai vrea. Ne ajung din urmă doi turiști, zic și ei că să mergem împreună, că au ciocolată, Vlad nu și nu. Se blocase la frig și plângea.
-Vlad, te-ai blocat. Am făcut trei sferturi din drum, e păcat să ne întoarcem. Respiră, ne mișcăm la deal și te încălzești.
-Nu mai vreau, zice el, vreau să ne întoarcem.
Mi-am dorit să fie o experiență faină pentru el, nu o chinuială cum am mai tras eu când eram mică pe munți așa că am decis să o luăm înapoi. Mi-era clar că era și obosit, că era zăpada de jumătate de metru și char dacă mergeam eu prima tot era greu.
Coborâm vreo oră și vedem alți turiști. Eu îi spun lui Vlad:
-Ce târziu urcă, o să ajungă pe întuneric, nici nu pare că merg foarte repede.
Când se apropie de noi, mă uit mai bine și era prietenul meu George. Ne salutăm, ne pupăm.
-Ce faceți?
-Am vrut să urcăm da lui Vlad i s-a făcut foarte frig și am decis să ne întoarcem. Voi?
Îmi face cunoștință zi cu Teo, prietenul lui și zice:
-Nu cred, hai măi Vlad nu mai poți?
-Mi-au înghețat mâinile, zice Vlad cu mănușile mele în mâini și eu cu cele subțiri, că nici nu mai îmi simțeam degetele la mâini. Da mă țineam tare, na, doar eram cu copilul.
-Ia mănușile mele, zice George, i le dă, eu le primesc pe ale mele înapoi și îl ajută să și le pună și îi mai zice cum să facă să le țină calde.
-Vlad, pe munte te întorci doar dacă ești în pericol sau accidentat, altfel mergi înainte. Hai că avem ciocolată zice el, cred, la care Vlad zice că avem și noi. Internet ai?
George imediat prinde ideea și răspunde:
-Am, îți dau.
-Hai să mergem înapoi atunci, spune Vlad.
Mă uit la el zi nu-mi cred urechile. Coborâsem înapoi mai mult de jumătate.
-Vlad sigur vrei să mergi? Nu mă mai întorc a doua oară.
-Dacă îmi dă internet, da.
I-am zis eu ceva în gând de maică-sa, ne-am întors și am luat-o din nou la deal.
Cât a durat traseul cu totul?
Am ajuns la 18,30. A durat 8 ore.
Am ajuns pe lumină?
Nu, pe întuneric cu frontalele băieților, că eu nici de-aia n-aveam la mine.
S-a mai plâns Vlad?
O dată, în rest a mers în pas cu noi.
Am urcat tot drumul într-o dispoziție super faină, cu bancuri mai mult sau mai puțin potrivite pentru copii, ce făcea deliciul lui Vlad și mai mare. Eu am ajuns la cabană ruptă de oboseală, ceilalți erau mai ok. Când am ajuns la cabană și a văzut Vlad câinii și imensitatea de zăpada, a uitat de internet și hotspot și s-a jucat afară până târziu. Ajunși în cabană, printre altele Vlad îi zice lui George:
-Mulțumesc că m-ai făcut să mă răzgândesc.
M-am tot gândit că ceea ce e să se întâmple se întâmplă, indiferent ce decizii luăm noi. Cine știe?
Concluzii de luat în seamă pentru durmeție:
Ce mult contează echilibrul de energie masculină și feminină în relația adult-copil.
Importanța contextului actual în care au crescut copiii noștri cu nevoia de a avea internet (chiar dacă nefolosit)
Bancurile cu ”c_at” care îi amuză pe bărbați de la mic la mare sunt esențiale pentru drumeție.
Fotocredit banner, Teo Paraschiveanu